ioanasovea

De ce-l iubesc pe Cărtărescu?

09 Mar 2012 Scrie un comentariu

by ioanasovea in Bucati de suflet Etichete:adolescenta, Cartarescu, carti, iubire, lectura, obsesii

Îl citesc pe nenea Cărtărescu, îl iubesc pe nenea Cărtărescu. “ Nu știam că dor mi-era de dânsul”(Grigore Vieru). I-am sorbit Nostalgia în anii liceului, apoi am savurat De ce iubim femeile , Enciclopedia Zmeilor (tocmai am aflat că e o carte ce se recomandă “povestioare pentru copii” – savuroasă oricum s-o fi numit ea) și anul trecut Frumoasele străine. Orbitorul lui e încă un mister pentru mine, am încercat de vreo trei ori să-l citesc, niciodată nu am reușit a ajunge la cea din urmă filă. Acum îi citesc jurnalul, cel de-al treilea, cred (Zen jurnal 2004- 2010). Cum am mai spus mi-era dor de el, de nenea Cărtărescu… îmi place mult cum scrie, ce scrie, dacă ar fi fost cântăreț știu exact unde i-ar fi fost locul, pe acel CD intitulat Nebunii mei, alături de Tudor Gheorghe, Ada Milea și Vama Veche. În literatura pe care am citit-o nu am mai mulți nebuni, el e singurul. Nu pot să-mi fac un raft de bibliotecă pe care să-l intitulez Nebunii mei, iar nenea ăsta nu a scris destul încât să ocupe singur un raft – Nebunul meu : Cărtărescu. Poate o va face, și atunci, promit, o să-i ofer acest omagiu, această dovadă de dragoste, dar până atunci, mental, nu și fizic, el ocupă raftul care în denumire conține și cuvântul nebun : Cărți ce le iubesc la nebunie. Nu știu ce zice crititca despre el. Nu știu ce zic oamenii de rând despre el. Nu mă interesează cât de puțin omul Cărtărescu, nu vreau să știu în ce emisiuni apare, de unde își face cumpărăturile, ce accident de mașină a avut, câte zile a stat în spital și pentru ce. Nu! Ce rost are? Eu îl cunosc așa cum mi l-a prezentat sufletul meu de adolescentă : un nebun plin de curaj. Ce mi-a plăcut la el? Nu știu! Oniricul, sexualiatatea, anatomia deformată, simplitatea cu care povestește despre zmei, de parcă ar trăi printre noi, de parcă s-ar fi jucat cu ei în copilărie, așa cum eu mă jucam cu păpuși Barbie ? Oricum știu că sufletul meu bacovian și hevymetal din liceu l-a sorbit cu nesaț. Dacă l-aș fi cunoscut acum, la tinerețe, și nu în acei ani de neliniști adolescentine, nu cred că l-aș fi iubit atât de mult! Oricum, nenea ăsta m-a influențat mult în ceea ce scriam pe atunci. Am furat de la el transparența organelor, a sângelui, și tot el m-a făcut să-mi placă anatomia.Citindu-l am vrut să-l înțeleg și m-am aplecat peste manualele de anatomie cu o nebună sete de cunoaștere. Dar anii liceului au trecut, liceul a rămas în altă viață parcă, căci în micul meu oraș natal viața chiar e alta.Nici măcar nu mai pot spune că acolo e acasă, în asemenea hal au trecut anii. Și odată cu anii s-a cam dus și tot ce-am învățat atunci. Între timp mi-am împuiat capul cu alte prostii – cursuri anoste de inginerie, alcool, iubiri și despărțiri,drame și chefuri.Am uitat multe, și cel mai grav, am uitat între timp să citesc. În facultate, exceptând ostilele cursuri nu am făcut altceva decât să recitesc; Lorelei –eterna mea carte de primăvară, Cireșarii, Jules Verne, Medelenii, cărți frumoase, dar nepotrivite vârstei mele. Nu mai aveam curajul să pun mâna pe o carte nouă, neștiind ce mă așteptă în paginile ei, mă mulțumeam să trăiesc între pagini deja cunoscute, simțindu-mă în siguranță acolo. Dar acea perioadă s-a sfârșit, și iată-mă devorând din nou cărți și cărticele, așa cum făceam în adolescență. Doamne cât mi-aș dori acum o vacanță de vară în care să nu fac altceva decât să stau la soare, preferabil pe malul mării și să citesc, de la răsărit pană la apus, și după..…. Vise și atâta tot.
Dar revenind la acest nebun al meu, iubitul Cărtărescu – îl citesc acum cu alt suflet. E ciudat pentru că lumea mea, viața mea e una fericită. O viată de mici bucurii ce se țin lanț. Zâmbete, zâmbete și iar zâmbete, asezonate frumos – ca mâncarea din restaurant care-i mai mult ornamentală decât mâncare- cu voie bună, energie, și normal, muzică.Iar în această fericire a vieții cotidiene a-l citi pe Cărtărescu e cel puțin ciudat, dacă nu absurd.. .așa ca nuca-n perete. În jurnalul lui se tânguie atât de mult. Zbucium de regăsire, de om pierdut de sine, chinuri și neliniști, furtuni.Mă simt ca unul care trăiește la polul nord, dar citește despre verile tropicale. Și totuși, eu cunosc chinurile lui, cândva erau și ale mele.Căutările alea le știu, le știam atunci când l-am întâlnit, de aceea s-a lipit așa de frumos de sufletul meu.Nu vreau să crezi că mă aseman lui. Oamenii și zeii nu au nimic în comun. Si totuși, citindu-l parcă devin o altă eu, o eu uitată în adâncurile vremii, o eu de demult. Cred că ăsta e motivul pentru care încă îl pot citi, sunt alta – rățușca cea urâtă a crescut și e lebădă acum- dar oricât de frumos m-aș îmbrăca în spatele costumului va rămâne mereu ceva din ceea ce am fost cândva , un bulgăre de noroi acoperit de piele și-apoi de haine strălucitoare. Bucata aia din mine care l-a iubit atât e încă acolo și încă îl iubește. Și noua Ioana îl iubește mult, căci a crescut din Ioana care îl iubea .

De ce-l iubesc pe Cărtărescu? Uite asta e o intrebare la care nu-ți pot răspunde. Si până la urmă, sinceră să fiu, eu nici nu-l iubesc pe el, pe Cărtărescu meu cel nebun. Nu, eu îi iubesc mâna care ține stiloul. Mâna care naște cuvinte, cuvinte ce nasc pagini, pagini ce nasc cărți, cărți ce nasc sentimente.
Îți sărut mâna iubite scriitor, mâna ta cea fermecată care mi-a dăruit mii de zâmbete, hohote de râs, surpize și neliniști!